În 1960 s-a stabilit în Franța. A vrut sa se rupă definitiv de Romania, dar Romania a urmărit-o mereu - în imagini intens colorate, în frânturi de versuri, în memoriile recent publicate ale lui Marin Preda, căruia i-a fost prima soție. De Romania nu scapi ușor. E ca o boala blânda, dar tenace, de neclintit. Aurora a simțit acest adevăr, mai ales acum, când mai toate drumurile ei par sa se întoarcă îndărătnic de unde au pornit - în satul copilăriei sale, Cornu, unde dorește sa ridice cu banii ei o mănăstire, o biserica, un corp de chilii, un loc aparte de rugăciune și meditație. A trebuit sa ajungă la Paris, în centrul lumii; a trebuit sa traverseze mari și continente ca sa descopere cu uimire ca, de fapt, nu-și părăsise niciodată satul ei prahovean. Li purta cu sine în fibra sonora a versurilor, în bagajele pregătite din vreme pentru următoarea călătorie.
Satul prahovean din Cana Galilei
Așezați la o masa de răchita sub un nuc bătrân, discutam. Aurorei Cornu ii plac și acum lucrurile simple, țărănești. Ii plac bucuriile mărunte ale curții - soarele, iarba, straturile cu flori, umbra răcoroasa. Un surâs venit de nu se știe unde ii luminează fata, amintind de frumoasa talentata și rebela de care se îndrăgostise cândva Marin Preda, apoi Giacometti și regizorul Eric Rohmer, cel care i-a oferit rolul principal întru-un film ciudat și estet, intrat deja în istorie, „Le Genou Claire”. Tot desprins dintr-un film pare și scenariul mânăstirii pe care vrea, acum, s-o înalțe, în satul copilăriei sale. Totul a început cu o poezie și, mai ales, un vers, în care clădea, din cuvinte și uimiri de tot felul, dealul jocurilor de altădată din Cornu. Apoi, neașteptat, ca într-o doară, scriitoarea va trai o întâmplare ce nu și-o poate explica nici acum. Fiind în Tara Sfântă de mai multe săptămâni, alerga cu o mașina închiriata, dornica sa cuprindă toate locurile mistice și binecuvântate ale Mântuitorului. Deodată, motorul mașinii s-a oprit. Fără sa înțeleagă prea bine ce se întâmpla, a privit jur împrejur, de pe înălțimea drumului șerpuit ce duce la Nazaret, Migdala, Betsaida și muntele Tabor, moment în care a simțit ca i se taie respirația de emoție. Din locul în care se afla zarea, de fapt, satul ei natal - aceeași priveliște aflata la mii de kilometri distanta, același crampei de vale cu forme adânc vălurite, aceleași arome coapte și nuanțări ruginii de toamna românească.
Gândul de a ridica o mănăstire la Cornu s-a născut chiar atunci - sus, departe, misterios, în Cana Galilei. Din ziua aceea, gândul nu i-a mai dat pace. „Nu era ceva precis”, își amintește Aurora. „Ideea de mănăstire stătea ascunsă în cămara sufletului și mă aștepta. Abia acum îmi dau seama - e un timp pentru toate. Nu trebuie sa te grăbești. Lucrurile mari se fac în pași mici, în ezitări și reveniri. La început a fost cuvântul în sine: Mănăstire. Mă obseda, îmi venea mereu pe buze, mi-l doream ca titlu de carte și n-am nici o explicație ca o carte pe care nici nu o scrisesem trebuia sa se numească astfel. Apoi, după ce în viată mea au apărut mai multe încercări și evenimente dureroase, am decis sa vând averea părinților mei și sa mă rup definitiv de Cornu. Nu m-am grăbit. Am mers în cimitir și, stand în reculegere la mormântul părinților, le-am cerut permisiunea, le-am explicat ca, fiind la Paris, nu mă pot bucura de averea, de casa și pământurile lor.
Întâmplător sau nu, chiar a doua zi, cineva mi-a bătut la poarta și m-a întrebat daca nu vreau sa vând. Îmi oferea un preț foarte bun și, peste toate, tânără cumpărătoare avea același nume de fata ca al mamei mele. Pentru mine, a fost ca un semn de sus, ca o porunca. Asta însemna ca, refuzând moștenirea părinților, nu trebuia sa-mi însușesc nimic din ea. Munca și strădania alor mei trebuia sa rămână în Cornu. Aveam obligația morala sa redau satului ceea ce ii aparținea de fapt. Așa a prins contur mânăstirea.”
Cuvioasa Eufrosina și fuga de acasă
Aurora nu-și poate explica revenirea ei în Cornu. De felul ei, nu e o sentimentala, un om care sa se piardă ușor cu firea. Dimpotrivă, i-a plăcut sa trăiască, sa riște, sa lupte. A avut o biografie extrem de complicata, o biografie lacoma, de scriitor calator și neliniștit. Acum, o privește de parca altcineva ar fi trăit-o în locul ei. Se întreabă cum, copil fiind, a putut fugi de acasă în trei rânduri: la 11 ani, la 13 ani și apoi de tot. Nu avea un motiv anume. Voia sa cunoască lumea și nu știa cum sa o facă. Astăzi știe, dar nu mai are nici un chef. „De cate ori ajung la Paris și vad furnicarul și nebunia marelui oraș, mă mir de curajul pe care l-am avut, când mi-am părăsit satul, ulița, cerdacul părintesc. Tot timpul, pentru mine a fost o problema sa ies din casa. Când o făceam, era cu neputința sa nu mi se întâmple ceva: sa-mi rup piciorul, sa fiu lovita de o mașina, sa sar în apa fără sa știu sa înot. La Paris, mi s-a întâmplat o data sa-mi schimb traseul obișnuit și sa mă rătăcesc chiar în cartierul în care locuiam. M-am învârtit un timp în jurul casei, neîncetând să mă gândesc ce nebunie a fost sa plec nu din Romania, ci din Cornu.
Dacă am scăpat întreaga și nevătămata pana la vârstă asta, este pentru ca am avut un înger puternic și neobosit, care m-a aparat. În toata viața mea, nimeni nu a vrut sa mă omoare, sa-mi facă cel mai mic rău. În ultima clipa, o mana puternica și nevăzuta mă trăgea din calea mașinii, mă indemna sa-mi schimb drumul obișnuit, și astfel sa ocolesc un accident, un om nepotrivit, o nenorocire care mă aștepta la colt de strada.
Culmea este ca, citind din viețile sfinților, cartea s-a deschis la Cuvioasa Eufrosina. Era o fata de la tara, care fugise de acasă, pentru a-L caută pe Dumnezeu. Brusc, m-am regăsit în acest amănunt biografic și, fără sa ezit, mi-am zis ca mânăstirea nu putea sa aibă un hram și un protector mai potrivit: Sfântă Eufrosina. Ea e cea mai buna dovada ca, și atunci când este lângă tine, Dumnezeu așteaptă sa-L cauți. Nu-ti da nimic cu de-a sila, trebuie sa-i ceri.
Toată viață am fost păzita și ajutată, chiar și atunci când nu o meritam. Țin minte ca atunci când soțul meu, Aurel Cornea (cel de-al doilea soț al poetei, cunoscut cineast roman, emigrat, și el, în Franța, n. red.), era ostatic al teroriștilor din Liban, mă rugam în fiecare zi sfinților și noaptea citeam cu prietena mea, Vera Lungu, psalmii de cumpăna. Nu îndrăzneam sa mă cert cu Iisus (El trecuse prin suferințe mult mai mari ca mine), dar mă încercau unele gânduri de îndoiala: de ce nu mă ajuta? de ce m-a părăsit?
Miraculos, când toata lumea se aștepta cel mai puțin, Aurel a fost eliberat. A sosit acasă chiar în ziua de Crăciun, de parca Dumnezeu ar fi vrut sa-mi arate ca darul și mila vin doar de la El, ca nimic nu aparține întâmplării. Apoi, discutând cu Aurel despre cumplita lui încercare, am aflat ca și el trăise în lanțuri aceeași experiența mistica, aceeași nădejde în ajutorul divin. Mi-am dat seama încă o data ca Dumnezeu te așteaptă numai intra-un spațiu de suferința. Daca ești vesel, nu-L aștepți pe Dumnezeu.”
Un loc pentru cei însetați de liniște și de Dumnezeu
De trei ani, mânăstirea visata de Aurora Cornu a rămas la stadiul de proiect: o biserica monumentala în simplitatea ei, un metoc de refugiu, un schit al cugetării și al înțelepciunii, cu o biblioteca enorma și o casa de oaspeți pentru intelectuali mistici, însetați de liniște și de Dumnezeu. Așa neînceputa cum este, mânăstirea din Cornu exista totuși. Are binecuvântarea Patriarhiei, are drum de acces și o cruce sfințita. Are loc de chilii și izvor cu apa din belșug. A durat mult pana sa-i găsească locul. În mintea Aurorei, nu era nimic precis, decât o imagine grea, păstoasa, insistenta. O vedea în linii mari, simpla, cu o singura turla, într-o poiana larga și plina de brândușe, lângă un izvor adânc și un pâlc de stejari bătrâni. Intra-un târziu, avea sa o recunoască pe chiar dealul care ii bântuia versurile și nopțile din singurătatea ei pariziana. Era dealul Frăsinetului, locul unde, duminica și de sărbători, sătenii urcau sa cuprindă cu privirea toata Valea Prahovei - de la Ploiești, pana departe, spre Sinaia. Nu exista o alegere mai buna și mai inspirata decât acest deal, pe care corneenii, prin tradiție, prăznuiau totul: căsătorii, înmormântări și împăcări intre familii. Acel deal era centrul lumii.
Aurora Cornu avea toate motivele sa se bucure, sa spere ca totul se va termina repede, în câteva luni. Nimic nu părea a mai sta în calea proiectului, mai ales ca oamenii locului și primarul Nanu Cornel erau trup și suflet alături de ea. Și totuși, ceva s-a întâmplat. Brusc, au început sa apară opreliștile. Ca în legenda lui Manole, tot ce se construia ziua noaptea se prăvălea: drumul de acces, construit migălos din straturi succesive de piatra mărunțita, a fost spart de o viitura; piatra de fundație a fost luata de ape; proiectul inițial a fost schimbat cu altul și documentația s-a complicat; din pricina ploilor, lucrările de consolidare de la baza dealului au fost reluate. Pana și patriarhul, venit sa sfințească temelia, s-a întors din drum din cauza unei furtuni cumplite. Aurora cade pe gânduri, își pune întrebări, se îndoiește câteodată, dar nu se lasă. Știe prea bine ca nu e o problema de bani, ci o problema mistica, de încercare. Același lucru i l-a spus un sihastru, Gherontie, la care a ajuns anevoie, urcând în munții Bucegi. Văzător cu duhul, bătrânul ascet nu a lăsat-o nici măcar sa deschidă gura. S-a uitat la ea și i-a zis: „E greu și cere mulți bani, dar continua”. Nu exista lucru trainic fără jertfa, fără credința trecuta prin foc. O mănăstire, cu atât mai mult.
Aurora încearcă sa ia toate necazurile așa cum sunt, numindu-le înțelept „durerile facerii”. „Ce va fi intra-un sfârșit numai Dumnezeu hotărăște”, spune ea și-mi întinde ca dar ultimul ei volum de versuri apărut la editura „Albatros”. Ca din întâmplare, deschid cartea și citesc: „Din vale, cerul e un drum albastru/ Trecutul urca la bunici și tace/ Mult mai târziu, săgeata, palid astru/ Cazând în țarini, mănăstire se face/ Ghioc cu pui de aur, un sihastru/ Din stanca iese, încă, sa se roage”.
Ne despărțim. Aurora e gata de plecare. Ca de obicei, va ajunge la Paris pentru a descoperi (a câtă oară?) ca, de fapt, nu și-a părăsit niciodată satul copilăriei de mult uitate.
Mergi pe străduțele frumoase, înguste, și nu te mai saturi să admiri casele și copacii și florile…și ajungi la piciorul dealului...
