Exteriorul casei este dominat de terasa de lemn care se întinde pe toată lungimea etajului, imprimându-i un aer cald si intim si amintind de foisoarele caselor tărănesti românesti. Terasa este sprijinită de console elegante de lemn.
Intrând în hol, te surprinde căldura atmosferei – care te va însoti pe parcursul întregii case. Scara de lemn te îmbie spre etaj.
Adăpostind tablouri remarcabile ale lui Nicolae Grigorescu, muzeul din Campina are un alt mare avantaj: acela de a prezenta o serie de lucrări importante din creatia artistului, în cadrul initial în care se aflau. Recrearea interioarelor si a casei în întregime este o idee extraordinară si o plăcere pentru vizitatori. Astfel, opera celui mai important artist român este mai usor de urmărit si privit, de înteles si plăcut. Atmosfera te învăluie de la primii pasi în casă si te urmareste mult timp după ce ai părăsit-o.
Vițelul Ghiocel
Pictorul le părea câmpinenilor un personaj mai ciudat. La fel le părea şi celor din Bucureşti, care, pentru curajul de-a se izola într-un orăşel de provincie, îl considerau un pustnic. Într-o relatare contemporană despre Grigorescu, pictorul este numit chiar "Robinsonul din Câmpina". "Grigorescu şi-a cumpărat un viţel alb pe care l-a botezat Ghiocel şi pe care îl folosea ca model. Se spune că era atât de blând, încât venea singur în faţa pictorului şi stătea să-i pozeze. Grigorescu era oricum considerat excentric, în primul rând pentru că picta aici, în această zonă şi nu mergea la munca câmpului, în al doilea rând pentru că avea un bou pe care nu-l punea la munci".
Grigorescu nu era însă un pustnic. Trăia aici împreună cu soţia sa, Maria Danciu, şi cu fiul său, Gheorghe. Era vizitat de prieteni: Delavrancea, Caragiale, Vlahuţă, ultimul fiind şi cel care venea cel mai des la Câmpina. Caragiale i-a dăruit, în 1901, un exemplar din volumul "Momente", păstrat acum în muzeu, cu dedicaţia: "Iubitul nostru, binevoieşte a primi aceste «Momente», în fruntea cărora mi-ai permis să înscriu ilustrul dumitale nume - şi, primindu-le, rogu-te, nu cântări preţul darului, ci socoteşte dragostea cu care ţi-l face al dumitale supus prieten Caragiale".
Cu pălăria pe ochi
Grigorescu se simţea însă bine la Câmpina. "Ostenit de viaţă, pictorul venea în Capitală tot mai rar şi atunci, fiindcă se supăra aproape de fiece dată pe cei cu care avea de-a face, căuta să se reîntoarcă degrabă în scumpa lui Vale a Prahovei, preferând să fie «la câteva sute de leghe de Bucureşti...». Ajuns la Câmpina, de la gară o pornea glonţ spre casă, trecând «cu pălăria trasă pe ochi, cu pardesiul pe mână, subţirel şi nebăgat în seamă», fără să se uite nici în stânga, nici în dreapta, ocolind târgoveţii indiscreţi şi vorbăreţi".
"Grigorescu cunoscuse, în vara anului 1871, o Câmpină bucolică. De aci, de pe aceste suave meleaguri, plecase el în excursii duse până departe, la Pucioasa, pe şoseaua bolovănoasă, în care nu te încrucişai decât cu vehiculele trase de boi sau de mărunţi căluţi de munte". "Însoţit de ucenicul său Nicolae Goage (care-i purta şevaletul şi pensulele), urmat pas cu pas de câinele său credincios, Doge, dis-de-dimineaţă îl puteai întâlni pe bătrânul maestru pe măgurile din nord-estul Câmpinei, îmbrăcat în scurta lui, cu ghete şi cu şapcă albă pe cap, cu o mână în buzunarul stâng şi cu dreapta între nasturii pieptului, uşurel, fără toiag, trecând iute ca o umbră, oprindu-se numai unde vedea o privelişte frumoasă - fie pe Valea Câmpiniţei sau prin încântătoarea Vale a Buzatului", nota criticul de artă. "Atunci când pictezi natura, trebuie s-o prinzi în momentul când ea are talent. Să nu te ţii mult după subiect - căci simte că îl urmăreşti şi se ascunde", mărturisea prietenilor pictorul.